O trăsătură foarte importantă a Didacticii Emoțiilor este aceea de a fi înglobată în viața cotidiană a școlilor. Există câteva școli care integrează educația emoțională în curriculum și, prin urmare, au lecții speciale alocate dezvoltării socio-emoționale (în școlile care adoptă pedagogii reformiste), dar majoritatea școlilor nu își permit acest lux.

Prin urmare, profesorii au următoarele opțiuni:

• Să se dedice timp înainte de lecții: poate avea loc o scurtă discuție sau o tehnică DoE înainte de a începe orele dimineața. În acest sens, profesorul cere elevilor să vină cu 15 minute mai devreme. Acest lucru poate funcționa bine cu copiii mici (până la 10 ani), deoarece este nevoie de aranjamente făcute împreună cu părinții. Funcționează destul de bine, deoarece abordarea oferă un start fără probleme pentru ziua școală.
• Putem folosi intervalele între lecții, pauzele pentru tehnicile DoE, însă numai ocazional. Pauzele răspund la o nevoie importantă a copiilor, dar dacă apar conflicte, ar putea fi important să folosiți timpul pauzelor în mod corespunzător, alături de timpul alocat pe durata lecției (vezi Stop și pauză). Elevii sunt mai dispuși să își ofere timpul liber dacă se alocă timp și din durata lecției.
• După cursuri: în cazul în care avem un curriculum încărcat, putem să alocăm timp după lecții (la fel ca în cazul oricărei activități extra-curriculare). Este important să găsiți perioada bună pentru toți copiii. Dacă nu este posibil, vă sfătuim să NU folosiți tehnicile DoE cu un subgrup al clasei, deoarece ar putea conduce la o scindare emoțională în cadrul clasei. Cu toate acestea, s-ar putea să se întâmple că oferim DoE ca o opțiune facultativă pentru un grup mai larg și să organizăm un grup DoE specializat, care ar putea oferi elevilor posibilitatea de a lucra mai profund la inteligența lor emoțională.
• Dirigenție: în majoritatea școlilor există timp dedicat (de exemplu o lecție pe săptămână) pentru dirigenție. Aceasta poate fi o oportunitate de a utiliza tehnicile DoE, iar profesorul va vedea că discuțiile despre emoții contribuie la creșterea sentimentului apartenenței la comunitatea clasei.
• Excursii cu clasa / activități extrașcolare: în cele mai multe excursii, chiar dacă de o jumătate de zi, de-o zi sau mai multe zile, se poate aloca timp pentru DoE. Acest lucru va ajuta elevii să se conecteze mai mult între ei și de asemenea și cu profesorii – pe lângă impactul tehnicilor asupra inteligenței emoționale a elevilor. O verificare a prezenței emoțiilor adaptată poate fi folosită și în timpul așteptării unui autobuz sau tren, pentru a discuta despre modul în care se simt înainte de excursie sau după.
• În timpul orelor: în majoritatea cazurilor, putem ajunge la elevi în timpul orelor. Deși uneori pare că este imposibil să includem tehnicile DoE, acest lucru ar avea multe avantaje: dacă există un nivel scăzut de motivație în rândul elevilor din cauza stării emoționale, atunci asta împiedică învățarea oricum. Profesorii care utilizează DoE au observat că alocarea a 10 minute pentru un exercițiu și discuții a ajutat elevii să se re-focalizeze și, ulterior, eficiența clasei a crescut. Putem îngloba tehnicile DoE în planul nostru de lecție, în funcție de tema lecției noastre.

Câteva idei pentru conectarea tehnicilor DoE la anumite teme:

• Biologie: când învățați despre corp, jocul Corpul și emoțiile (tehnica 10) poate fi integrat cu ușurință. De asemenea, putem cere elevilor să realizeze video clipuri despre problema corporală și emoțională (tehnica 9) și putem folosi cutia emoțiilor, verificarea prezenței emoțiilor (cu întrebarea „unde simți?”). De asemenea, putem discuta mai profund despre anatomia emoțiilor în cadrul lecției.
• Literatură: emoțiile sunt o parte foarte importantă a literaturii. Când facem un plan de lecție (de exemplu, pentru Romeo și Julieta, așa cum s-a întâmplat într-o clasă pilot DoE), putem folosi câteva exerciții DoE pentru a atrage elevii, cum ar fi Jocul asocierilor, colajul emoțiilor Putem de asemenea să folosim Jocul cu păpuși unde vom folosi păpuși pentru protagoniștii textului literar cu care lucrăm, pentru a interpreta o parte din poveste și a accentua sentimentele personajelor. Este important să invităm la reflecție asupra sentimentelor proprii ale elevilor cu privire la poveste, pentru care putem folosi Săculețul emoțiilor, Verificarea prezenței emoțiilor sau Ecusonul cu emoții (sau multe altele).
• Istorie: la fel ca la literatură, istoria este compusă din narative, unde s-au manifestat multe emoții între oameni. Abordarea emoțiilor lor (de exemplu prin realizarea de scurte video clipuri) poate fi o bună ocazie de a reflecta asupra stării emoționale a elevilor.
• Chimie: chiar dacă pare neverosimil, emoțiile au fundal chimic și, conectându-i la această problemă, putem vorbi cu elevii despre emoții în cadrul lecțiilor de chimie, sau când vorbim despre legături moleculare, putem face și paralele cu legăturile umane.
• Limbă străină: cel mai simplu de integrat DoE: orice tehnică poate fi folosită la limbă străină! Cu siguranță elevii își vor dezvolta vocabularul frumos îmbogățindu-l cu expresii despre sentimente personale și spunând povești proprii.
• Educație fizică: orice exercițiu în care mișcarea este inclusă sau poate fi inclusă (cum ar fi Muzica se oprește și continuă, Trenul emoțiilor).

După cum arată exemplele de mai sus, emoțiile sunt atât de profund legate de toate domeniile vieții noastre încât, cu un pic de creativitate, ele pot fi conectate la mai multe probleme, teme, subiecte.

Când vorbim despre emoții și sentimente, stilul de comunicare este un aspect cheie. Pentru a se putea dezvolta, elevii trebuie să simtă confortul siguranței și acceptării emoționale, conform renumitului psiholog Carl R. Rogers. Este responsabilitatea noastră ca educatori să creăm o atmosferă în care elevii simt această siguranță să se exprime liber, fără să se teamă de judecată sau că vor fi atacați. Această atmosferă este esențială atunci când scopul nostru este educația emoțională.

Pentru a ne gândi la modalitățile prin care comunicarea noastră poate fi utilă în acest sens, modelul de comunicare nonviolentă al lui Marshall Rosenberg [1] este un cadru util. Rosenberg a descris două moduri de comunicare: limba șacalilor și a girafei. Șacalii văd situația socială prin lentilele de putere, de aceea comunică în mod obișnuit în două moduri: dacă celălalt este mai slab decât acesta, îl atacă, dar dacă celălalt este mai puternic, șacalul pleacă în liniște. În timp ce girafele sunt mari, dar foarte blânde – ar putea distruge inamicul cu o singură lovitură – dar nu vor. Acestea sunt cele două tipare de bază ale comunicării: comunicarea violentă și nonviolentă.

În timp ce este natural și, uneori, potrivit să comunicați ca șacalii, atunci când sunt în joc emoții, este important să vă situați mai mult în zona girafei. Pentru aceasta, trebuie să facem următorii pași:

1. Observare – nu interpretați, doar observați ceea ce face celălalt (dar fiți precis!) („Când am sugerat să ieșim afară, ați râs.”)
2. Senzație – vorbiți despre ceea ce simțiți („M-a făcut să mă simt singur și neimportant”).
3. Nevoie – vorbiți despre nevoia voastră („Aș dori să luați în serios ideile mele”).
4. Întrebare – Dacă aveți nevoie de ceva, puteți să cereți („Data viitoare când vă sugerăm ceva, vă rugăm să ne ascultați pentru a ne putea gândi împreună”).

Un alt instrument pe care l-am putea utiliza este abordarea lui Thomas Gordon[2] de comunicare sprijinită. Fundamentul modelului său este similar cu cel al lui Rosenberg: ar trebui să fim atenți la sentimentele noastre și la ceilalți și să menținem comunicarea deschisă. Pentru aceasta, trebuie să evităm barierele de comunicare, care pot bloca cealaltă persoană atunci când își împărtășește emoțiile și să utilizăm tehnici de ascultare activă, care încurajează cealaltă persoană să continue să vorbească.

Unele dintre cele mai comune bariere în comunicare sunt următoarele:

• Comenzile: Când dăm comenzi altora, ne demonstrăm puterea asupra lor. Acest lucru ar putea conduce la situația în care cealaltă persoană încearcă să lovească și ea, ceea ce poate duce la ceartă.
• Amenințare: Este similară cu amenințarea celeilalte persoane – o face să se simtă atacată și creează teamă. Persoana și-ar putea schimba comportamentul, dar pe termen lung, această strategie tulbură relațiile dintre oameni.
• Predicile moralizatoare: Când începem să predicăm cuiva când vorbește despre sentimentele sale, asta poate conduce la umilirea celeilalte persoane.
• Sfătuirea: Când dăm sfaturi celorlalți atunci când ei se află într-o stare emoțională dificilă putem ajunge la efecte similare ca mai sus (predici moralizatoare). Cealaltă persoană s-ar putea simți prost pentru că nu a găsit soluția potrivită singură.
• Poveștile proprii: Dacă cineva vorbește despre sentimentele sale și, ca răspuns, începem să vorbim despre ceea ce s-a întâmplat cu noi, demonstrează persoanei că nu ne interesează într-adevăr ceea ce simt – accentul e pe noi înșine.
• Argumente logice: Argumentele logice sunt similare cu recomandările în astfel de situații, deoarece o persoană care este copleșită de emoțiile sale nu este, de obicei, capabilă să asculte motivele, deci argumentele nu ajută la rezolvarea situației.
• Încurajarea: încurajarea poate fi utilă în anumite situații, dar când, de exemplu, cineva ne spune că se simt trist și răspunsul nostru este „înveselește-te”, celălalt ar putea simți că nu are voie să simtă ceea ce simte .
• Criticarea: „Ai greșit în această situație” – criticând cealaltă persoană în acest fel face ca ea să se apere, în loc să continue să vorbească despre cum simte.
• Glumele: Dacă începem să glumim despre emoțiile cuiva, putem răni cu ușurință și vom împiedica cealaltă persoană să vorbească despre cum simte.
• Etichetarea: Dacă punem etichete pe cealaltă persoană, ea ar putea simți că nu e înțeleasă ca individ și nu se va simți încurajată să continue să se dezvăluie.

Deși este important să evităm barierele de mai sus, există instrumente care să demonstreze că ne interesează ceea ce spune cealaltă persoană și că o ascultăm. Acestea sunt următoarele:

• Oglindire („Văd că ai fost încurcat când nu ai putut termina la timp”): Când folosim oglindirea, încercăm să punem în cuvinte ceea ce vedem / auzim de la cealaltă persoană. Noi nu interpretăm, ci descriem ceea ce am înțeles. Nu contează dacă nu suntem preciși în observația noastră, deoarece celălalt ne poate corecta și poate continua să vorbească.
• Întrebări deschise („Cum v-ați simțit în legătură cu schimbarea planurilor?”): Dacă vrem să știm mai multe, ar trebui să ne exprimăm întrebările în mod deschis, astfel încât celălalt să simtă că poate să-și împărtășească sentimentele. Dacă poate răspunde doar cu răspuns da sau nu, nu ar putea intra în detalii.
• Reformularea („Spui că te-ai plictisit în timpul jocului”): Reformarea comentariilor celorlalți servește scopului de a ne asigura că i-am înțeles bine și că le dăm o șansă să-și descrie sentimentele în mai multe detalii.
• Introspecția („Simt și eu supărare când cineva nu-mi ascultă ideile”): Putem împărtăși un pic din noi înșine, pentru a facilita discuția despre sentimente. Este important să nu ne îndreptăm atenția asupra noastră (ca și cum am spune o poveste proprie), dar să arătăm că de multe ori simțim în același fel.
• Rezumarea: Rezumând ceea ce am auzit în timpul unei discuții poate ajuta oamenii să devină mai conștienți de ceea ce s-a întâmplat și astfel pot analiza mai bine situația.
• Informarea: Câteodată putem ajuta cealaltă persoană prin oferirea unor informații concrete cu privire la un subiect îngrijorător. Acest lucru rezolvă adesea situația mai ușor.

Când lucrăm cu grupuri de elevi, ar trebui să stabilim niște reguli de bază de comunicare, pe care să le urmeze toți și, în același timp, ar trebui să le respectăm și noi înșine, să oferim un model elevilor. Ar putea fi dificil la început, dacă nu suntem obișnuiți cu acest mod de comunicare – mai ales ca educatori, rolul nostru implică deseori predarea unor conținuturi. Este, de asemenea, o provocare, deoarece scopul nostru este de a face față răspunsurilor emoționale – dar acesta este motivul pentru care trebuie să fim conștienți cu adevărat de nevoia de facilitare a discuțiilor în timpul și după jocuri. Ne-ar plăcea ca elevii să-și experimenteze emoțiile fără ca cineva să fie rănit.

[1] Rosenberg, Marshall (1995). Words Are Windows Or They’re Walls. – Nonviolent Communication: Varighed 145 Min. Create Your Life – Productions

[2] Gordon, Thomas – Burch, Noel (1974). Teacher Effectiveness Training, P. H. Wyden (și alte 17 ediții)

Mulți profesori se tem că dacă elevii vorbesc despre emoțiile lor asta ar putea genera situații la care n-ar putea face față. Cadrele didactice se simt adesea neputincioase cu elevii care plâng, care descriu povești personale dificile, ceea ce este absolut normal. Este important să recunoaștem limitele competențelor noastre: pentru unii dintre noi să ajutăm la rezolvarea unor conflicte este în regulă, pentru alții este greu.

Când vorbim despre emoții, da, se poate întâmpla ca situații dificile să apară la lumină, totuși este rară. În majoritatea cazurilor, elevii reglementează ceea ce împărtășesc cu ceilalți sau cu profesorul. Dacă împărtășesc ceva foarte complicat și dificil, decât o fac pentru că au nevoie de ajutor. Oferind un „1” la apelul de emoții, punând probleme grele în Post Box – acestea sunt strigăte importante pentru ajutor.

Dacă se întâmplă, cel mai important lucru este să nu ne panicăm. Nu strică niciodată dacă folosim tehnicile de ascultare activă menționate anterior (facilitarea discuțiilor): tăcere și ascultare, reflectare, observare etc. Dacă elevii vor să vorbească despre ceea ce este o problemă stresantă și presantă pentru ei, ascultarea este foarte importantă. Ea sporește sentimentul de siguranță și oferă un context pentru a-și descărca emoțiile, ajutându-i, de asemenea, să se reconecteze cu ei înșiși, să se adune. (Nu uitați de barierele comunicaționale; oferirea de sfaturi în acest context poate fi nocivă!)

În cazul în care povestea, problema este intensă, sau vedeți semne că elevul este neglijat, abuzat, depresiv sau are probleme afective grave, adresați-vă unui expert. Majoritatea școlilor au psihologi, dar chiar dacă nu, există centre regionale de asistență pentru copii la care puteți apela. Dacă observați semne de abuz (fizic) sau de neglijență gravă (de exemplu, înfometare, igienă personală proastă), informați imediat directorul și împreună luați măsurile care se impun.

Dacă nu știți exact ce să faceți, puteți apela și linia de asistență pentru copii din țara dvs. Numărul armonizat pentru fiecare țară UE este de 116-111, dar ar trebui să verificați care este situația în țara dvs. Acolo puteți obține sfaturi despre ce să faceți, cui să vă adresați.